În copilărie, Iosif fusese învăţat să Îl iubească pe Dumnezeu şi să se teamă de El. De multe ori, când se afla în cortul tatălui său, sub cerul Siriei, auzise despre vedenia din timpul nopţii de la Betel, despre scara care se întindea între cer şi pământ, despre îngerii care urcau şi coborau şi despre Cel care i S-a descoperit lui Iacov de pe tronul de sus. Auzise despre lupta care a avut loc lângă Iaboc, când, renunţând la păcatele lui îndrăgite, Iacov a biruit şi a primit titlul de domnitor împreună cu Dumnezeu.
Ca tânăr păstor, având grijă de turma tatălui său, viaţa curată şi simplă a lui Iosif favorizase dezvoltarea puterii lui fizice şi mintale. Prin comuniunea cu Dumnezeu prin intermediul naturii şi prin studiul marilor adevăruri transmise şi încredinţate cu sfinţenie din tată în fiu, el a dobândit o minte puternică şi o principialitate solidă.
Când a trecut prin criza vieţii, când a făcut acea călătorie cumplită, dinspre casa natală din Canaan spre sclavia care îl aştepta în Egipt, privind pentru ultima dată către dealurile după care se ascundeau corturile rudelor lui, Iosif şi-a amintit de Dumnezeul tatălui său. Şi-a amintit lecţiile pe care le primise în copilărie şi sufletul lui a luat cu emoţie hotărârea de a rămâne credincios – de a acţiona mereu ca un supus al Împăratului cerului.
În timpul vieţii lui amare, petrecute ca străin şi sclav, în mijlocul scenelor şi zgomotului viciului şi al ademenirilor închinării păgâne, o închinare înveş¬mântată în toată frumuseţea bogăţiei, a culturii şi a pompei regale, Iosif a rămas statornic. El învăţase lecţia ascultării de datorie. Credincioşia în orice poziţie socială, de la cea mai umilă până la cea mai înaltă, i-a deprins fiecare capacitate pentru cea mai înaltă slujire.
Când a fost chemat la curtea lui Faraon, Egiptul era cea mai puternică naţiune. Era fără egal în ceea ce priveşte civilizaţia, arta şi educaţia. Iosif s-a îngrijit de treburile împărăţiei într-o perioadă de mari dificultăţi şi pericole; şi a făcut acest lucru într-un mod în care a câştigat încrederea împăratului şi a poporului. Faraon „l-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea”. […]
Loialitatea faţă de Dumnezeu, credinţa în Cel nevăzut, a fost ancora lui Iosif. În aceasta a constat puterea lui.
„Mâinile lui au fost întărite De mâinile puternicului lui Iacov”. […]
Iosif şi Daniel s-au dovedit a fi credincioşi principiului pe care l-au învăţat în copilărie, credincioşi Celui pe care Îl reprezentau. – Educaţie, pag. 52-57
