“ Nu-mi aduc aminte momentul in care am simtit vocatia poeziei.
Vreau sa subliniez ca poezia scrisa este numai o forma a poeziei si ea este rezultatul poeziei traite.
Nu-mi aduc foarte bine aminte cand am inceput sa traiesc poezia dar mi-aduc foarte bine aminte cand am inceput sa incerc sa o scriu: aproape de indata ce am invatat sa scriu si sa citesc.
Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.
Prima bariera pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (intelegand ca ele sunt materialul poeziei) facandu-ma sa ma intorc de la poezia personala, strict legata de cuvinte, la o poezie din ce in ce mai impersonala, deci cu o adresa mai larga.
Sesizand concretetea cuvantului si surprinzatoarea lui asemuire cu structura materiei, mi-am dat seama ca el este casa sufletului meu si am realizat cu intensitate ca limba romana este patria mea spirituala.
Prin limba romana am vazut cu ochii si cu sentimentele maretia Romaniei.
Devenind in timp poliglot de limba romana, destinul ma indreapta catre intrebarea care a inceput sa se repete din ce in ce mai des in sinea mea:
Ce fac cu materialul lingvistic si cu dragostea mea de poezie?
Imi raspund din ce in ce mai acut, pana cand voi izbuti sa-mi indrept directia poeziei catre aceasta deviza:
A face cate ceva pentru cuvinte, iar restul, pentru oameni ! “
75 de ani de la naştere, 25 de ani de la moarte
n. 31 martie 1933, Ploieşti - m. 13 dec. 1983, Bucureşti.
Prenume la naştere Hristea Nichita. Poet.
Considerat exponentul cel mai reprezentativ al generaţiei de aur a poeziei româneşti de după al 2-lea Razboi Mondial, „generaţia 60”, Nichita Stănescu este, fără îndoială, alături de Tudor Arghezi şi Ion Barbu poetul care a reînnoit din temelii limbajul liric, ancorându-l atât prin probematică cât şi prin mijloacele de expresie în poetica modernismului.
A urmat şcoala primară (1940-1944) la Ploieşti, Buşteni şi Vălenii de Munte, gimnaziul şi liceul la Ploieşti între 1944 şi 1952. Facultatea de Filologie de la Bucureşti este absolvită în 1957. Corector (1957-1960) şi redactor (1960-1968) la “Gazeta Literară”. Redactor-şef adjunct la „Luceafărul” (1968-1969) şi la România Literară (1969-1973), după care se dedică în întregime scrisului. Debutează, aproape simultan, cu versuri în „Tribuna” şi “Gazeta literară” (martie 1957), debut editorial cu Sensul iubirii în 1960.
Apreciat, încă de la debut, drept cel mai reprezentativ poet al „generaţiei 60”, Nichita Stănescu este unul din cei mari scriitori români ai secolului 20.
De o mare adâncime lirică, poezia sa - aflată sub semnul contradictoriului, sentimentală şi ermetică, argotică şi sofisticată, constituie deopotrivă o expresie a tragismului existenţial şi a unei înclinaţii ludice neostoite.
Limba, de o noutate radicală, mânuită cu virtuozitate, utilizând un vocabular straniu şi o gramatică personală a revoluţionat poezia română sub raportul expresiei şi chiar al viziunii.
De-a lungul carierei Nichita Stănescu a fost distins cu numeroase premii naţionale şi internaţionale: trei premii ale Uniunii Scriitorilor în 1964 (O viziune a sentimentelor), 1969 (Necuvintele) şi 1972 (Cartea de recitire). Premiul Herder în 1975.
Premiul " Mihai Eminescu" al Academiei Române în 1978 pentru volumul “Epica Magna”. Candidat la Premiul Nobel pentru Literatură la propunerea Academiei Suedeze în 1980 alături de J.L. Borges şi G. Seferis, premiu acordat acestuia din urmă. Membru post-mortem al Academiei Române (1990). A fost tradus în sârbo-croată, engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară, polonă, bulgară, suedeză, rusă, ebraică, letonă. Opera: Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimentelor, 1964; Dreptul la timp, 1965; 11 elegii, 1966; Oul şi sfera, 1967; Laus Ptolomaei, 1968; Un pământ numit România, 1968; In dulcele stil clasic, 1970; Belgradul în 5 prieteni, 1972; Măreţia frigului. Romanul unui sentiment, 1972; Cartea de recitire, 1972; Clar de inimă, 1973; Starea poeziei, 1975; Epica magna, 1978; Opere imperfecte, 1979; Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gh. Tomozei), 1980; Oase plângând, 1982; Respirări, 1982.
Alex. Ştefănescu: „Tot ce a scris, a spus şi a făcut poetul ni se înfăţişează ca un mesaj existenţial unitar şi coerent, fără nimic întâmplător. Justificarea apriorică a fiecărui element face inoperant, în timpul lecturii-evocării, criteriul estetic (...). Să înţelegem că este vorba despre un cult al poetului, care obturează spiritul critic? Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. De fapt, la originea acestei admiraţii duse uneori până la fanatism se află o valoare estetică reală, excepţională. Încă din primii ani ai afirmării, Nichita Stănescu a şocat conştiinţa estetică a epocii scriind cu totul altfel decât se scrisese până atunci.”
Pentru mai multe detalii: aici
