Teologia harului

Lepădarea de sine şi prăbuşirea în faţa Celui ce ne poate oferi harul divin este experienţa strict necesară salvării noastre. Biserica este singura comunitate umană în care, pentru a fi calificat să intri, trebuie să recunoşti că nu meriţi. Aduceţi‑vă aminte că pocăinţa lui Petru a fost exprimată în paradoxalele cuvinte:
„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s‑a aruncatla genunchii lui Isus şi I‑a zis: «Doamne, pleacă de la mine,căci sunt un om păcătos.»” (Luca 5:8)

Atunci şi acolo, acest „pleacă de la Mine” a fost un şfâşietor strigăt după ajutor pe care Domnul Isus l‑a auzit şi l‑a înţeles ca atare. Mulţi dintre noi îşi închipuie că au rupt‑o definitiv cu păcatul
în clipa în care l‑au osândit în purtarea lor exterioară, lăsându‑l să le stăpânească însă pe ascuns lăuntrul sub masca unei false modestii. Este uşor să spunem: „suntem păcătoşi”, dar numai o inimă cu adevărat smerită de prezenţa lui Dumnezeu ajunge să poată spune: „Mi‑e scârbă
de mine.” Aceste cuvinte merg mână în mână cu: „Acum ochiul meu Te‑a văzut!” Numai atunci când lumina prezenţei lui Dumnezeu străluceşte asupra noastră, scârba de noi înşine devine un lucru real, iar adevăratul secret pentru a avea o inimă zdrobită constă tocmai din rămânerea
permanentă în prezenţa lui Dumnezeu.


Aşa cum am spus deja în finalul capitolului anterior, ca o veritabilă Evanghelie, cartea lui Iov subliniază absoluta necesitate a pocăinţei. Această schimbare fundamentală a părerii, a poziţiei şi a priorităţilor este strict necesară pentru bunăstarea noastră prezentă şi viitoare.





Străvechiul text al cărţii lui Iov îşi găseşte susţinerea ideatică într‑una dintre cele mai categorice declaraţii ale lui Isus Cristos:
„În vremea aceea au venit unii şi I‑au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.





«Credeţi voi, le‑a răspuns Isus, că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam
şi i‑a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim?


Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.»” (Luca 13:1‑5)





Fie că este vorba despre trecătorul apatic de sub turnul Siloamului, fie că este vorba despre aparent foarte religiosul evreu care aduce jertfe, pocăinţa este absolut necesară pentru toţi şi pentru fiecare.



În Evanghelia lui Luca există un text foarte clar despre necesitatea schimbării părerilor noastre despre Dumnezeu, despre lume şi despre noi înşine. Pocăinţa implică tocmai o astfel de schimbare a părerilor şi a poziţiei noastre:



„Şi tot norodul care l‑a auzit, şi chiar vameşii I‑au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:29‑30)



Vă atrag atenţia asupra expresiei: „...I‑au dat dreptate lui Dumnezeu”. Omul trebuie să treacă examenul la care a căzut în grădina Edenului. Trebuie să ne ridicăm acolo unde am căzut. Primii oameni, Adam şi Eva, i‑au dat dreptate Diavolului, nu lui Dumnezeu. De atunci, cine se întoarce la Dumnezeu trebuie să inverseze această simetrie, să‑I dea dreptate lui Dumnezeu şi să nu‑i mai dea dreptate diavolului. Cei ce refuză să‑I dea dreptate lui Dumnezeu „zădărnicesc planul lui
Dumnezeu pentru ei”. Nu există cale de întoarcere la Dumnezeu fără să trebuiască să treci prin pocăinţă. Ea este singura metodă prevăzută în planul lui Dumnezeu pentru recuperarea oamenilor pierduţi.

Făptura aceasta minusculă, omul, poate privi liniştit prin credinţă la ceea ce face Dumnezeu. Lucrările Lui vor fi întotdeauna mai mari şi mai minunate decât poate mintea noastră să pătrundă, dar nu vor fi niciodată motivate de altceva decât de harul şi de bunătatea Sa
nemăsurată. Iar priceperea Lui este... desăvârşită!

Într‑o adunare creştină pornită pe critică destructivă, un păstor a avut iniţiativa salutară să confecţioneze nişte „insigne” pe care era scris doar atât: „Ai răbdare cu mine! Dumnezeu nu m‑a terminat încă!”
Fraza poate fi parafrazată şi invers: „Ai răbdare cu Dumnezeu! El nu te‑a terminat încă!”

Adevărata teologie care‑L ghidează pe Dumnezeu în relaţiile Lui cu făpturile create este „teologia harului.” În atotputernicia Sa, Dumnezeu nu‑i datorează nimănui nimic. El este însă un Tată iubitor care a hotărât în Sine Însuşi să ne binecuvânteze. Răspunsul pe care trebuie să‑l dea oamenii acestui har este o încredere totală şi o ascultare desăvârşită.

Sursa: "Chemarea harului", Daniel Branzei